Ilustrație realizată de Dana Tanasa.
Când eram copil, uram să petrec timp în natură. Eram o fată de oraș și cât se poate de ''interiorizată''. Petreceam timpul afară mai ales în timpul vacanțelor de vară, la ferma bunicilor mei de la țară. Acolo, ajutam cu reticență la treburile casnice, cum ar fi culesul prunelor sau strânsul fânului, sarcini care mi se păreau niște teste de anduranță. În momentul în care puteam, mă retrăgeam în siguranța casei, unde mă pierdeam cu plăcere în cărți pentru atâtea ore câte mi se permitea. Simțeam că peste tot în natură sunt pericole: fie gheața pe care am căzut și în care mi-am spart nasul, sau vacile care m-au pândit, ori râul în care am alunecat și aproape m-am înecat. De asemenea, existau și nesfârșitele neplăceri: furtuni, gândaci, plante zgârietoare sau lipcioase. Pentru o persoană nepregătită pentru abundența sălbatică a vieții, aceasta părea uneori copleșitoare.
Abia în jurul vârstei de 20 de ani am început să mă conectez cu adevărat la natură, prin drumeții cu tovarăși de încredere, programe bazate pe natură și timp petrecut pe vremea islandeză. Plimbările solo au devenit o parte importantă a rutinei mele zilnice. Am învățat încet cum să mă apropii de natură, să o înțeleg, să am încredere în ea și să o iubesc.
Astfel, am ajuns să simt că natura era, de asemenea, într-un sens foarte real, casa mea.
O casă este la fel de mult o entitate fizică pe cât este un concept mental. Un spațiu în care nevoile esențiale pentru susținerea vieții pot fi îndeplinite: siguranță, hrană, conexiune, autenticitate și frumusețe. Casa vine la pachet cu un sentiment de armonie, o anumită aliniere între noi înșine și elementele exterioare. Și asta este, de asemenea, ceea ce înțeleg eu prin regenerare. Prin această definiție, o casă adevărată este regeneratoare.
Am un cămin în mine însumi, în centrul unde se află reziliența și experiența mea interioară.
De asemenea, găsesc un cămin în anumite relații.
Apoi, există un cămin în locul în care locuiesc.
Și există un cămin mai mare - natura însăși - care le susține și le adăpostește pe toate celelalte. Puteți vedea acest lucru într-o pădure, de exemplu, unde copacii își găsesc căminul, iar copacii, la rândul lor, sunt căminul păsărilor și insectelor.
Eu cred că, pentru ca un loc natural sau artificial, o persoană sau o comunitate să devină un cămin, trebuie să fim în relație conștientă cu ele.
Urmând această logică și observând cât de des spun „mă simt ca acasă”, am ajuns să înțeleg că sunt o ''casnică'' (deși nu în sensul tradițional). Dacă fac un pas înapoi și încerc să explic la ce mă refer prin asta, , găsesc aceste instrumente în cutia mea de scule:
Așadar, dacă căminul se bazează pe relație, cum rămâne omenirea noastră cu rana din ce în ce mai dureroasă a separării, alienării și deconectării de locurile în care trăim, de comunitățile noastre și de natură?
În orașe, deconectarea de natură este palpabilă. Se simte ca betonul dur, miroase a praf de construcții, vopsea artificială, arată ca clădirile cu mai multe etaje care ascund orizontul. Habitatele urbane în continuă expansiune le otrăvesc pe cele naturale din vecinătatea lor sau le înghit cu totul.
Cu toate acestea, cunoștințele noastre ancestrale încă se află dedesubt, acolo unde există o memorie colectivă (mare parte din ea încă inconștientă) a modului în care omenirea obișnuia să coexiste îndeaproape cu natura, iar noi tânjim să readucem asta înapoi. Avem o cunoaștere profundă a ceea ce ne susține viața. Și, în felul nostru, urmărim acest lucru.
În zilele noastre, mulți oameni se mută din orașe în sate pentru a-și crea o viață mai aproape de natură. Unii construiesc case mici, un bun exemplu de design regenerativ, deoarece acestea promovează utilizarea eficientă a resurselor. Unii oameni merg chiar până la a alege să trăiască în afara rețelei, pentru a nu participa deloc la daunele generate de civilizație.
Dar ce se întâmplă cu cei care nu pot scăpa de orașe? Există vreo speranță pentru ei de a menține o oarecare legătură cu natura-casă? Majoritatea locuitorilor urbani se străduiesc să atragă cel puțin câteva fărâme de natură în locul în care trăiesc: plante de apartament, ferestre mari care să capteze cât mai mult din stările naturii, animale de companie, panouri solare pe acoperișuri etc. Multe dintre aceste încercări pot părea zadarnice în comparație cu imensitatea despărțirii noastre de natură, dar ele servesc la a arăta că legătura încă există și este vitală pentru oameni, chiar dacă poate părea un fir subțire.
Arhitecții și constructorii din întreaga lume lucrează, de asemenea, la restabilirea legăturii noastre cu marea înțelepciune și reziliență a naturii. Ei se inspiră din lumea naturală prin biomimetism, care este practica de a învăța din modelele și sistemele naturii. Este fascinant să vezi cum înțelepciunea străveche - încorporată în structurile animalelor, plantelor și ecosistemelor - poate rezolva problemele moderne. De exemplu, unele clădiri au acum sisteme de răcire modelate după termitiere sau sisteme de ventilație care imită modul în care organismele marine filtrează apa. Aceste modele nu sunt doar frumoase; ele sunt funcționale, eficiente și regenerative, la fel ca natura însăși.
Deși inovațiile moderne sunt interesante, îmi place să mă întorc uneori la vechea înțelepciune din modul de viață al bunicilor mei. La una dintre ultimele mele vizite, bunica mea în vârstă de 88 de ani m-a plimbat prin grădină, mi-a luat mâna și mi-a împins-o pe sub strugurii copți agățați de viță: „Simți cât de greu este cu lumina soarelui?”. Pentru ea nu există niciun dubiu unde este casa ei. Este aici, cu pământul care îi oferă legume și fructe. Este în casa pe care ea și bunicul meu au construit-o din lut, paie și lemn din apropiere. Casa în care fac curățenia de primăvară în fiecare an, o rutină adaptată la ciclurile naturii. Se regăsește în căsnicia lor de 67 de ani, și încă mai numără. Și este, de asemenea, în comunitatea din satul lor, unde împrumutarea de timp de la fiecare pentru a repara casa cuiva după o calamitate este o practică durabilă.
Reflectând asupra bunicilor mei, mi-am dat seama că puterea comunității este, de asemenea, esențială pentru crearea unei case - fie în natură, fie în oraș. Locuitorii orașului pot transforma o comunitate într-o casă prin aranjamente de coabitare sau spații comune. Acest lucru poate duce la resurse comune sau la alte proiecte, cum ar fi grădinăritul comunitar. Un alt mod de a valorifica puterea comunității este prin crearea sau participarea la evenimente dedicate locuințelor noastre fizice, cum ar fi curățenia cartierului, ateliere de grădinărit regenerativ sau de viață în comun, programe comunitare de compostare și, una dintre preferatele mele, întâlniri pentru schimburi de obiecte de uz casnic sau de plante de casă. Oamenii se pot aduna, de asemenea, în jurul unor subiecte specifice care susțin viața regenerativă sau în activități care îi ajută să se conecteze în mod semnificativ și, astfel, să-și găsească un cămin unul în celălalt.
Așadar, încă mai învăț cum să-mi fac o casă - atât în natură, cât și în spațiile pe care le locuiesc. Uneori îmi rătăcesc uneltele. Și mai am încă atât de multe cunoștințe de dobândit și atât de multe abilități de învățat. Încă mai am o frică aproape paralizantă de înălțimi și multe alte frici mai mici care mă împiedică să mă implic în natură (atât în ceea ce numim mediul înconjurător, cât și în natura umană), atât de mult pe cât mi-aș dori. Și vă amintiți ce am menționat la început despre faptul că aproape m-am înecat într-un râu? Ei bine, asta s-a întâmplat de fapt când aveam treizeci de ani.
Dar hei, nu este vorba atât de mult despre a ajunge la o destinație finală, cât despre a fi pe calea cea bună, care, în acest caz, este procesul de a ajunge acasă cu mine, cu ceilalți și cu natura.
„Am putea, în viața noastră, să avem multe praguri, Mai multe case din care să ieșim și să privim stelele, sau la care să ne întoarcem și să revenim pentru căldură și companie, dar cea adevărată, casa reală, nu din bârne și cuie, ci existența însăși - este tot pământul, fără uși, fără nicio adresă separată de oceane și de stele, de plăcere și de neplăcere, de speranță, de slăbiciune sau de lăcomie.''
-Mary Oliver
Acest articol este al treilea din 8 create în cadrul proiectului Connection Regenerator finanțat prin Erasmus+ și implementat de Totel.ly (IS) în parteneriat cu Mai bine (RO).
Articol scris de Dumitrița Simion.
Fii parte din schimbarea pozitivă pe care încercăm să o producem în lume, zi de zi.
