Auto-organizarea nu este un fenomen nou. Personal, cred că viitorul pe care ni-l dorim poate fi generat doar prin auto-organizare. În momentul de față, viața cetățeanului este reglementată de un sistem ierarhic ce nu oferă oportunități rezonabile de participare în procesul decizional.
În Statele Unite, conform unui studiu recent (Testing Theories of American Politics: Elites, Interest Groups, and Average Citizens, Martin Gilens and Benjamin I.), marea majoritate a cetățenilor nu au un impact semnificativ asupra politicilor publice.
România nu este o excepție. Idealul nostru pare a fi cel American. Acesta este o parte din contextul în care grupurile de inițiativă adoptă auto-organizarea. Practicarea ei este o formă de rezistență la șabloanele organizării ierarhice dar și o strategie de recunoaștere și valorificare a potențialului fiecărui membru. În grupurile cu scop politic sau mișcări sociale precum Occupy, auto-organizarea își are rădăcina în nevoia de a crea o sferă autonomă. Antropologul David Graeber numește această practică „încăpățânarea de a acționa ca și cum ai fi deja liber” sau practicarea unei „politici prefigurative”. Această necesitate pleacă de la credința că modul în care o mișcare politică acționează trebuie să reflecte idealul pe care ea își propune să îl materializeze. În alte cuvinte, cele a lui Gandhi: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.
Consensul este punctul central al auto-organizării. Pentru obținerea lui este nevoie de timp și de un anumit tip de disciplină mentală. Participanții trebuie să îl dorească și să fie deci dispuși să considere viabilitatea soluțiilor propuse precum și nevoile celorlalți. Consensul nu reprezintă un compromis în sensul că participantul pleacă de la premisa că adevărul și perfecțiunea nu îi sunt tangibile în mai mare măsură decât în cazul celorlalți. Scopul este acela de a obține o împletitură a celor mai bune idei. Creativitatea este punctul forte al acestui proces, aceasta fiind de multe ori pierdută în cazul aplicării unui mecanism decizional prin vot unanim.
Pentru a ajunge la consens este indicat să existe un facilitator. Acesta este cel care are grijă ca obiectivele întâlnirii să fie îndeplinite. În acest sens facilitatorul, printre altele, întocmește și asigură respectarea unei agende. Facilitatorul nu trebuie să aibă o putere mai mare decât alți membri ai grupului și trebuie să rămână neutri cu privire la aspectele abordate. De aceea este preferabil ca facilitatorul să nu fie aceiași persoană de fiecare dată. În cazul în care nimeni nu se oferă să își asume rolul de facilitator, toți membrii grupului trebuie să fie vigilenți ca sarcinile specifice acestei poziții să fie îndeplinite.
Factori precum mărimea grupului pot impune împărțirea participanților în grupuri mai mici. În astfel de cazuri este foarte indicată prezența unor co-facilitatori ce își pot împărți sarcinile sau asuma rolul pe rând. Aceștia se pot ocupa de: păstrarea evidenței cu privire la rândul cui este să vorbească („stack keeper”), menținerea unei atmosferei emoționale confortabile, respectarea timeline-ului agreat de participanți, consemnarea deciziilor luate sau întâmpinarea persoanelor la intrare cu scopul de a îi aduce la curent cu cele discutate până în acel moment.
Pentru a facilita comunicarea și respectul reciproc în cadrul acestui proces se utilizează de obicei semne. Utilizarea lor face posibilă obținerea de feedback instant asupra temei discutate, contribuie la menținerea ordinii și distribuie în mod egal oportunitatea de a influența discuția și deciziile aferente. În ghid găsiți descris fiecare semn precum și modul lui de utilizare. Tot în acesta veți regăsi sfaturi despre organizarea adunărilor publice, fie ele deliberative sau de acțiune.
Fii parte din schimbarea pozitivă pe care încercăm să o producem în lume, zi de zi.
